Date Istorice
Documentul din 1217 ne dezvăluie că în acea perioadă exista un proces în care erau implicaţi doi locuitori din Pâncota. În această judecată apare pentru prima dată menţionată abaţia. Informaţia s-a păstrat prin intermediul documentului Regestrum Varadiense care conţine documentele proceselor juridice şi ale judecăţilor divine desfăşurate la Oradea.
Săpăturile arheologice efectuate în zonă au scos la iveală o aşezare dacică mult mai veche, din secolele II-III e.n., care este confirmată şi de unele descoperiri arheologice făcute în satele vecine Măderat, Horia, Şilindia. Noile acţiuni care se întreprind în prezent sub egida Muzeului Judeţean Arad vor aduce cu siguranţă date noi cu privire la această problemă interesantă.
Istoricul maghiar Marki Şandor susţine că abaţia benedictină cu hramul Sfintei Fecioare era menţionată şi în anul 1219, precizând că abatele de aici acţiona şi ca judecător în procesele localnicilor. Locuitorii din Pâncota au intentat proces Rolandei şi lui Lorenz care le-au provocat o pagubă de două mărci. Judecata a fost oficiată de abatele de Pâncota şi de către stăpânul patronal al acestuia, Andreas, prezent fiind şi George de Cenad. Rolanda şi Lorenz au fost supuşi judecăţii.
Cu toate că tipul judecăţii divine nu este precizat, se presupune că era vorba de judecata focului. Procedura consta în faptul că inculpatul trebuia să ducă un fier înroşit greu de 3 uncii pe o distanţă cuprinsă între 9 şi 12 paşi. Proba focului la Oradea nu se desfăşura în catedrală, ci în pronaos sau în curtea acesteia. Mâna inculpatului era încă din prima zi înfăşurată în pânză şi sigilată, pentru a nu putea apela la elemente de vrăjitorie. După probă era din nou înfăşurată şi sigilată, iar bandajul şi sigiliul se îndepărtau după trei zile. De-a lungul acestor zile se întâmpla frecvent ca inculpatul să nu reziste din cauza rănilor provocate de arsură, şi înainte de a i se da jos bandajul se refugia în biserică făcând apel la dreptul de azil al acesteia sau în unele cazuri evada.
După cum se poate deduce din Regestrum, Rolanda şi Lorenz au fost achitaţi.
Iniţial abaţia aparţinea de Arhidiaconatul Şombol, aşezare dispărută pe parcurs, situată între Mâsca şi Galşa pe un loc pe care localnicii îl numesc în prezent Jimbolia. În jurul anului 1322 arhidiaconatul din Şombol îşi mută sediul la Pâncota, cuprinzând în sfera sa de influenţă toate localităţile din jur: Agriş, Cuvin, Covâsânţ, Şiria, Galşa, Mâsca, Măderat, Tauţ, Iermata, Şicula, Şimand, Panat şi altele. În aceeaşi lucrare monografică autorul menţionează şi numele arhidiaconilor din Pâncota pe ani, după cum urmează:
1322 magistrul Sixtus
1377 arhidiaconul Nicolae I
1339-41 arhidiaconul Andrei
1353 arhidiaconul Nicolae al II-lea
1356-70 arhidiaconul Benedict
1377-95 arhidiaconul Nicolae al III-lea
1396 arhidiaconul Mihail
1397 arhidiaconul Petru
1400-11 arhidiaconul Ioan I
1459 arhidiaconul Ioan al II-lea.
În secolele XII-XIII, actualul teritoriu al judeţului Arad cunoaşte invazia tătarilor, după retragerea cărora în anul 1240, începe construcţia unor cetăţi/fortăreţe devenite ulterior puncte de mare interes strategic.
Pe lângă puternica cetate de la Şiria, autorităţile vremii au ridicat şi la Pâncota o astfel de fortăreaţă care devine proprietate regală, fiind atestată documentar în 14 iunie 1318 şi nominalizată ulterior pe listele cetăţilor din timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg.
În anul 1375, printr-o decizie a regelui Ludovic, cetatea Pâncotei împreună cu cea a Deznei şi o bună parte a Comitatului Zarandului este donată familiei Losonczy, una dintre cele mai vechi familii ungureşti din zonă [28], şi va rămâne în posesia ei timp de 170 ani.
Începând cu anul 1475, ca urmare a dezvoltării pe care o cunoaşte, această aşezare este atestată ca oppidum, adică târg, în jurul căruia gravitau toate satele din jur. Avea o populaţie destul de numeroasă şi o stare materială bună, fiind consemnată în conscripţia din 1561 ca având 76 porţi care reprezentau aproximativ 304 familii.
În secolul al XVI-lea, ca urmare a expansiunii Imperiului Otoman în Europa, Transilvania devine principat autonom. În contextul acestor evenimente, Pâncota este prădată de turci care pătrund aici şi desfiinţează abaţia existentă.
Sigismund Bathory recucereşte aşezarea, dar pentru scurt timp deoarece turcii revin şi reuşesc s-o reocupe, menţinând-o aşa până la finele secolului al XVII-lea. În timpul ocupaţiei turceşti, Pâncota a fost sediul unui beg, centrul domeniului Timar.
Lângă actuala stradă a Soarelui, la circa 500 m de marginea oraşului se găseşte cetatea, mai bine spus ruinele acesteia. Legenda atribuie turcilor această fortificaţie, lucru infirmat de atestarea documentară din secolul al XIV-lea, care demonstrează apartenenţa ei unei formaţiuni administrative autohtone.
La începutul secolului al XVII-lea, în urma înlăturării violente a lui Mihai Viteazul, principii Transilvaniei au trebuit să facă faţă marilor rivalităţi turco-austriece. În anul 1636 turcii au atacat din nou Pâncota, ucigând haiducii de aici care formau garnizoana locală şi luând ostateci 14 copii.
După aproape 150 de ani de stăpânire otomană, către sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania şi odată cu ea şi localitatea noastră intră sub stăpânirea austriacă.
Pacea de la Passarowitz (1718) întăreşte această stăpânire, încorporând la Transilvania şi regiunile apusene Maramureş, Bihor, Zarand cunoscute sub numele de partium.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se înfiinţează marile latifundii între care şi marele domeniu al Pâncotei care purta numele de ,,Vetus Pankotha", donat la 27 noiembrie 1726 ducelui Rinaldo de Modenna. Acesta, găsind localitatea în mare parte distrusă de turci, începe s-o colonizeze cu populaţie de etnie maghiară. Actul de danie din 11 decembrie 1732 enumera toate localităţile ce intrau în componenţa domeniului: Pâncota, Măderat, Şiria, Mâsca, Galşa, Seleuş, Cighirel (azi dispărut), Iermata, Moroda, Agriş, Arăneag, Drauţ, Târnova, Dud, Chier.
Întrucât în timpul războaielor de succesiune austriacă (1740-1746) nepotul ducelui Rinaldo s-a aflat în tabăra adversă habsburgilor, în anul 1760 uriaşul domeniu intră în posesia camerei regale, devenind domeniu cameral şi aşa va rămâne până în anul 1821.
Intensificarea exploatării habsburgice în Transilvania a constituit cauza unor puternice mişcări sociale. În anul 1756 iobagii de pe domeniul ducelui de Modenna se ridică la luptă împotriva sarcinilor feudale care erau tot mai împovărătoare, dar sunt repede înfrânţi de armată [18].
Situaţia grea a iobagilor români a fost sesizată şi de împăratul Iosif al II-lea cu ocazia unei vizite făcute în Transilvania în anul 1768. El reproşează nobilimii starea rea în care au fost aduşi ţăranii de aici. Cu toate aceste reproşuri, situaţia nu cunoaşte nici un fel de ameliorare, sarcinile feudale corespunzătoare fiecărei sesii iobăgeşti cresc în continuare.
Revoluţia începe în ziua de 4 noiembrie 1784, când cetele de răsculaţi atacă mai întâi Hălmagiul, apoi înaintează treptat pe valea Crişului Alb cuprinzând şi Podgoria.
Răsculaţii cărora li se alătură ţăranii din satele ocupate, ajung repede la Ineu unde întâmpină o rezistenţă ceva mai serioasă din partea armatei. De aici se îndreaptă spre sud, ocupă localităţile Pâncota, Galşa, Şiria, şi ridică la luptă întreaga podgorie. Victoriile răsculaţilor sunt de scurtă durată. La 12-13 noiembrie, cetatea Şiriei este mai întâi bombardată şi apoi ocupată de armata colonelului Petra.
Cu toată înfrângerea suferită, răsculaţii nu se dau bătuţi, găsind noi forme de a-şi exprima nemulţumirea. Astfel, la 15 noiembrie 1784 la Pâncota ţăranii incendiază casa notarială. Intervenţia armatei de la Şiria pune capăt acestor forme de răzvrătire, după care o parte din conducătorii răscoalei sunt întemniţaţi. Tradiţia locală afirmă că în fosta închisoare domenială Pâncota ar fi fost încarceraţi Horia.
Înabuşirea răscoalei este urmată de răzbunarea cruntă a nobilimii împotriva participanţilor. Aceste represalii precum şi groaza supliciului de la Alba Iulia nu au reuşit să intimideze populaţia răzvrătită, care în dorinţa ei de dreptate şi libertate îşi va continua lupta sub forma haiduciei.
Iobagii români şi maghiari fugiţi de pe domeniile nobiliare au luat drumul codrului fiind cunoscuţi în documentele vremii (cancelarii şi tribunale imperiale) sub numele de lotrones, adică tâlhari. Localnicii le-au spus lotri deoarece pentru ei aceştia erau nişte răzbunători ai silniciilor şi nedreptăţilor la care erau supuşi ţăranii năpăstuiţi.
Adunaţi în cete, lotrii se ştiau între ei de fraţi, şi la adăpostul întunericului sau chiar în plină zi atacau prin surprindere domeniile imperiale, luând banii şi avuţia proprietarilor, împărţindu-le la săraci şi ameninţând cu moartea pe cei care vor cere sprijinul armatei cezaro-crăieşti. Fraţi de cruce şi de suferinţă, aceşti ţărani se întâlneau primăvara când dădea frunza codrului, şi se risipeau în prag de iarnă găsindu-şi adăpost la stâne, prin hanuri, podul caselor sau birturi. Pe poteci ascunse, luând drumul codrului, aceşti temerari, datorită cutezanţei lor, şi-au atras admiraţia şi respectul oamenilor din rândul cărora s-au ridicat, devenind renumiţi şi evocaţi în cântece şi povestiri.
În cuprinsul Ţării Zarandului sunt nenumărate satele şi locurile care păstrează şi azi amintirea lotrilor, a faptelor lor sau a locului unde au pierit. Se cuvine să amintim aici ,,Birtul lui Vanu" din drumul Iocaşului, şi ,,Capul Vancului" din dealurile Cladovei. Nici Pâncota nu a fost ocolită de aceşti oameni ai codrilor. Localnicii vârstnici îşi amintesc că în urmă cu 50 de ani, actuala stradă Crişan se numea ,,Uliţa Lotrilor". Deasemeni, ei n-au uitat că în această parte a localităţii exista ,,Birtul lui Balint", unde se spune că prin trădare pe arginţi, s-a făcut omor grozav, de locul a rămas blestemat, iar sătenii care treceau pe acolo la ceas târziu de noapte, ştiau că era bine să-şi facă semnul crucii. Mulţi dintre aceşti lotri au sfârşit în temniţele imperiale, între care foarte cunoscute pentru acea perioadă era şi închisoarea Zarandului din Pâncota.
Dezvoltarea relativ liberă a ţărănimii sub administraţia erarială/camerală se va întrerupe la începutul secolului al XIX-lea, când datorită marilor datorii de stat acumulate în timpul războaielor napoleoniene, Erariul hotărăşte vânzarea domeniilor camerale. Cumpărătorii în general proveneau din rândul elementelor burgheze care se îmbogăţiseră de pe urma tranzacţiilor făcute cu armata imperială. Aceştia cumpără pe rând satele din districtul Zarandului şi paralel cu actul de cumpărare, obţin şi titluri nobiliare. Drept consecinţă a acestei hotărâri, marele domeniu cu sediu la Pâncota se destramă întrucât satele ce-l compuneau vor fi cumpărate de noi proprietari. Primele sate ieşite din domeniu vor fi Şiria şi Galşa, care ajung în posesia familiei Bohuş. Marile vânzări vor avea loc în perioada 1819-1823. În anul 1822, baronul Iozsef Dietrich cumpăra restul domeniului ce cuprindea comunele: Pâncota, Seleuş, Cighirel, Măderat, Mâsca, Agriş, Arăneag. Pentru această afacere baronul a plătit 720 000 florini.
Din punct de vedere economic, domeniul Pâncota prezintă gospodăria tipic capitalistă, modernizată, bazată pe o conducere bine organizată. Au fost realizate în această perioadă mari construcţii, fie cu destinaţie familială, fie gospodărească. În acest sens este ilustrativ castelul familial din centrul oraşului, realizat în stil neobaroc, restaurat în deceniul al VIII-lea al secolului nostru. Din forma originală castelul păstrează o mare parte din exterior iar din interior sufrageria, culoarele şi o parte din uşile din fier forjat, precum şi grilajele artistice de la ferestre.
Prezentăm o copie a unui document de epocă cu instrucţiunile de adminstrare a domeniului baronului Dietriech la Pâncota, Barakony, Măderat şi Buteni.
După preluarea domenului de către baron în urma deposedării iobagilor de pământurile contractuale precum şi din cauza recrutărilor forţate, mulţi feciori au luat calea pădurilor continuând ca formă de luptă lotria. Un document datat 13 februarie 1831, semnat de notarul din Drauţ şi înaintat prim-pretorului Şiriei, vorbeşte despre fuga feciorilor sprijiniţi de localnici, între care este amintit şi primarul Pâncotei.
La nemulţumirile locuitorilor au contribuit şi robotele în creştere, faţă de care comunităţile au reacţionat prin refuzul efectuării lor or prin târguieli sau răscumpărarea lor în bani.
Cert este că tensiunile sociale cresc. Drept urmare, cu ocazia revoluţiei de la 1848 izbucnesc noi conflicte. La Pâncota şi Şiria, stăpânii feudali, recunoscând pericolul ce-l reprezenta starea febrilă a populaţiei, n-au mai forţat îndeplinirea robotelor.
După revoluţia din martie 1848, guvernul maghiar încearcă să organizeze gărzi naţionale pentru păstrarea liniştii şi ordinii publice prin înrolări forţate. Faţă de aceste acţiuni, comunităţile locale se opun pe toate căile. Astfel, în data de 25 iunie, din Pâncota nu s-a adunat nici unul.
În toamna anului 1848, în localităţile Pâncota, Şiria, Drauţ unde viticultura era bine reprezentată, ţăranii se ridică împotriva dijmei după vin. Toate aceste acţiunii din anii 1848-1849 au scos în evidenţă nemulţumirile ţărănimii, atât de ordin social cât şi naţional. Având în vedere că întreaga administraţie se afla în mâna nobilimii maghiare, intelectualitatea română în plină ascensiune îşi revendica locul şi drepturile cuvenite: folosirea limbii naţionale în toate sectoarele vieţii publice, reprezentarea proporţională în administraţia comitatensă şi locală. Cât priveşte latura religioasă, se cerea cu insistenţă revenirea de la confesiunea unită la cea neunită, ortodoxă.
După înfrângerea revoluţiei s-a instaurat regimul absolutist habsburgic. În problema iobăgiei însă nu s-au înregistrat mari schimbări, cu toate că Patenta Imperială din 1853 ordona desfiinţarea iobăgiei. Drept urmare a fost consfiinţită situaţia de proprietate de dinaintea anului 1848, majoritatea suprafeţelor aloidale rămânând în cadrului uriaşului domeniu Dietrich. Împreună cu soţia sa Bela Anna Clara, baronul a avut două fiice. Una dintre ele Anna Elisabeta (1823-1853) s-a căsătorit cu contele Lajos Schulkowsky, iar cealaltă Wilhelmina Iosefa a murit la vârsta de 4 ani. Prima menţiune documentară despre orăşelul Pâncota o găsim în lucrarea lui Marki Şandor, care precizează că pe locul unde se găseşte actuala aşezare, în anul 1216 se afla o abaţie benedictină. Această abaţie este fără echivoc una din creaţiile cele mai timpurii ale creştinismului local, dar despre existenţa ei suntem informaţi abia la începutul secolului al XIII-lea. În anul 1217 este atestat Andreas, stăpânul abaţiei. Populaţia alogenă se afla sub jurisdicţia abatelui şi a patronului. Judecata putea fi realizată doar de abate şi numai în cazuri speciale de către rege. În cadrul ctitoriilor private era necesar acordul special al regelui.
În anul 1855, la moartea baronului, întreg domeniul este lăsat moştenire nepotului dinspre fiică, contelui Iozsef Schulkowsky. În acest domeniu era încadrat şi castelul din Pâncota care păstrează şi azi blazonul familiei Schulkowsky pe acoperiş (vezi Imaginea 1).
Imaginea 1. Pâncota: Castelul Schulkowsky
Noul proprietar şi-a arendat o parte din moşie sub forma arendei mici iar cealaltă parte sub forma arendei mari. Din totalul moşiei care depăşea 70000 iugăre, şi-a reţinut până în anul 1919, când domeniul intră în posesia statului român, 8000 iugăre pământ şi 6000 iugăre pădure [15]. Unirea Moldovei cu Ţara Românească are un ecou deosebit în Transilvania, mărind dorinţa românilor de aici pentru libertate naţională. În acest sens au loc numeroase acţiuni cu caracter paşnic, de astă dată, care vor culmina cu Memorandumul şi apoi cu Unirea cea Mare. Se naşte ideea scrierii unui memoriu despre starea jalnică a românilor din Ardeal care să fie prezentat împăratului de la Viena. Protopopul Ion Raţ primeşte misiunea de a convoca forurile româneşti din Transilvania în vederea unui congres naţional. Pentru acoperirea cheltuielilor necesare desfăşurării acestuia, în luna august-septembrie 1861 se fac donaţii însemnate de către plugarii, negustorii şi intelectualii din Pâncota.
O scrisoare adresată lui Ioan Slavici la 4 iunie 1884 de către Nicolae Oncu aduce la cunoştinţă atitudinea românilor din Pâncota şi Şiria care sunt decişi să aleagă din rândurile lor un deputat la Budapesta care să aibă un program naţional. Acelaşi Nicolae Oncu cere lui George Bariţiu autorizarea depunerii candidaturii lui George Popovici în cercul electoral Pâncota. Alegătorii, spunea el, sund dârji şi hotărâţi să aleagă un deputat de neamul lor cu o programă românească. Alegerile din 1887 au fost agitate în cadrul cercului Pâncota, unde pe lângă neînfricatul luptător George Popovici şi-a mai depus candidatura şi ,,domnul de pământuri" Bohus Laszlo, castelanul Şiriei şi comite de Zarand care ,,pentru coruperea alegătorilor a împărţit 40 de buţi de vin." George Popovici, care se bucura de o mare popularitate în rândul alegătorilor, a efectuat la 31 mai 1887 o vizită la Pâncota însoţit din partea Consiliului Judeţean al Partidului Naţional de Nicolae Oncu, Vasile Mangra şi M. V. Stănescu. La această mare manifestare a fost prezentat şi explicat programul candidatului naţional. De remarcat este faptul că la adunarea organizată cu acest prilej au participat şi locuitori de etnie germană şi maghiară cărora li s-a explicat în limbile materne principalele idei ale programului.
În revista ,,Tribuna" numărul 12 din 4-16 iunie 1887, la pagina 494/495 este descrisă această manifestare electorală de la Pâncota în felul următor: ,,Candidatul a fost întâmpinat la intrarea în localitate de nu mai puţin de 60 de călăreţi juni ţărani" care l-au însoţit până la prăvălia comerciantului român Ignatie Pavlovici. A fost salutat de preotul local Filip Leuca, cel care va deveni mai târziu memorandist. După terminarea discursului s-a îndreptat însoţit de norod către hotelul Crucea Albă unde a servit prânzul împreună cu alţi alegători, ,,de la vlădică până la opincă".Pentru a decide poziţia politicienilor români faţă de alegerile dietale, s-a convocat Adunarea Naţională de la Sibiu pentru data de 18 ianuarie 1892.
Comunitatea din Pâncota adresează acestei adunări o telegramă de felicitare din partea alegătorilor în care se menţionează: ,,Salutăm cu bucurie Adunarea Naţională, susţinem programul ei. Trăiască bravii noştri delegaţi!".
În acelaşi an se finalizează elaborarea Memorandumului care a fost trimis din Sibiu împăratului de la Viena printr-o delegaţie alcătuită din peste 300 membri din toate părţile Ardealului care reprezentau toate păturile sociale. Din această delegaţie a făcut parte şi preotul ortodox Filip Leuca din Pâncota. Sfidând însăşi naţiunea română, împăratul nu a primit delegaţia ce aducea memorandumul, iar guvernul de la Budapesta a sesizat organele judecătoreşti privind această activitate a Comitetului Naţional. Acest lucru este sesizat de memorandişti care iniţiază o serie de acţiuni agitatorii în favoarea naţiunii române. Astfel, în septembrie 1893 Ioan Rusu Şirianu, redactorul ,,Tribunei" lansează o campanie agitatorie în podgoria Aradului. El ajunge la Pâncota în data de 7 septembrie şi participă la balul organizat de studenţi. Însoţit de Vasile Mangra, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Rusu Şirianu explică celor prezenţi ţelurile urmărite de memorandişti. Deşi acţiunea memorandiştilor a beneficiat de un larg sprijin popular manifestat prin telegrame şi acţiuni de solidaritate, aceştia au fost condamnaţi în anul 1894. În urma acţiunilor întreprinse de regele României Carol I pe lângă împăratul Franz Iosef I, la 15 septembrie 1895 memorandiştii sunt eliberaţi.
Acţiunile guvernului de la Budapesta împotriva foştilor memorandişti continuă însă şi în comitatul Aradului. Astfel, cu ocazia alegerilor pentru Adunarea Judeţeană desfăşurate în 1896, mandatele unor cunoscuţi memorandişti printre care şi cel al preotului Filip Leuca au fost invalidate.
În anul 1904, alegerile parlamentare făceau tot mai necesară organizarea politică a românilor. Partidul Naţional Român a depus candidaturi în toate cercurile electorale, şi în condiţiile promovării activismului parlamentar au fost aleşi un număr de 44 candidaţi români. La Pâncota au fost propuşi 4 candidaţi naţionali.
Începutul secolului XX reprezintă pentru satele comitatului Arad momentul de început al răspândirii ideilor socialiste prin adunări populare şi organe de presă sau manifeste. În anul 1903 este organizată la Pâncota o astfel de adunare. Aceste idei au avut succes deoarece erau îndreptate împotriva moşierilor şi exploatării străine.
În anul 1910 la Pâncota pe strada Mărăşeşti, în casa cu numărul 104, a existat un timp sediul Partidului Social Democrat.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, mulţi români din Transilvania sunt înrolaţi pentru a apăra Austro-Ungaria. Din Pâncota şi Măderat sunt mobilizaţi 232 rezervişti. Prin intrarea României în război, soldaţii români sunt trimişi pe fronturile de luptă din Italia şi Rusia. Dintre cei 22 soldaţi plecaţi de pe aceste meleaguri, 16 au luptat în Italia şi 6 în Rusia.
Revoluţia română de eliberare naţională din anul 1918 a început toamna cuprinzând în scurt timp toată Transilvania. Formele de luptă sunt, alături de cele tradiţionale cunoscute din vremurile răscoalelor ţărăneşti, şi unele ceva mai evoluate. Atacul ţăranilor s-a îndreptat mai întâi asupra notarilor, primarilor şi pretorilor, apoi împotriva moşierilor şi negustorilor. Aceste acţiuni s-au declanşat în primele zile ale lunii noiembrie, când mai mulţi ţărani de etnie germană din Pâncota s-au prezentat la notarul local Gustav Gurba somându-l să părăsească comuna. Acesta, speriat, s-a refugiat la Arad. A doua zi, în 2 noiembrie, acţiunile revoluţionare au fost lărgite, fiind îndreptate asupra moşierilor din zonă. Acum, sătenii pâncotani împreună cu cei din satele vecine veniţi la târg, distrug gheretele negustorilor, devastrează prăvăliile, după care trec la atacul moşiilor din jur.
Văzându-şi moşiile ameninţate, elementele burgheze şi mic burgheze din Pâncota alcătuiesc o gardă civilă şi pornesc la reprimarea mulţimii dezlănţuite. În ciocnirile care au avut loc au fost 4 morţi şi peste 30 de răniţi.
Tot în luna noiembrie, după înlăturarea vechii administraţii se trece la alcătuirea noilor organe de stat româneşti: consilii naţionale şi gărzi naţionale care au fost alese în cadrul unor adunări populare. Pentru înfiinţarea gărzii naţionale mixte, la Pâncota a acţionat locotenentul I. Neamţu. Noua gardă naţională era condusă de Maximilian Muscă.
La 20 noiembrie 1918 s-a convocat Marea Adunare Naţională Română pentru data de 1 decembrie la Alba Iulia. Din districtul Zarandului au participat peste 300 de delegaţi aleşi. Cercul Şiria a fost reprezentat de 4 delegaţi oficial aleşi, din care unul era din Pâncota, pe nume Ioan Burza, în vârstă de 55 ani. În Credentional, cei 4 delegaţi sunt autorizaţi să ia parte cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională Română .
Ioan Burza a fost un om bine cunoscut în localitate. Ţăran destul de înstărit, el a rămas în memoria bătrânilor ca un om animat de un puternic spirit al dreptăţii. Se spune că era un român învăţat. El a participat în vara anului 1906 la una din cele mai mari maniferstaţii de unitate naţională, organizată pe teritoriul României de la începutul secolului XX, expoziţia jubiliară de la Bucureşti. În anul 1925 a fost decorat cu ordinul ,,Coroana României" de către regele Ferdinand I cu menţiunea ,,Lui Burza Ioan, econom român din Pâncota, pentru participarea la actul Unirii de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918".
Fosta casă a lui Ioan Burza este locuită în prezent de una din nepoatele sale, Viorica Hada. Aceasta îşi aminteşte că printre prietenii care-l vizitau destul de des pe bunicul ei se număra şi Ştefan Cicio Pop.
La data de 1 decembrie 1994, ca un omagiu adus celui ce a fost Ioan Burza, consiliul local al oraşului a hotărât să-i atribuie numele unei străzi din localitate care până atunci se numea Luncii.
În toamna anului istoric 1918, când imperiul austro-ungar se prăbuşea, masele ţărăneşti din localitatea noastră, alături de cele din întregul judeţ, se ridică la luptă împotriva vechi asupriri cerând pământ, dreptate socială şi naţională.
Desăvârşirea formării statului naţional român a creat condiţii mai bune de dezvoltare, iar înfăptuirea reformei agrare deschidea calea progresului social şi economic al ţării.
Prin Decretul lege numărul 3622 din 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a fost autorizat să redacteze proiectul legii reformei agrare. Până la intrarea în vigoare a acestei legi s-a recurs la practica arendării.
Ordonanţa numărul 87 din 1919 preciza că au dreptul la arendă forţată toţi plugarii care au mijloace de producţie, astfel încât loturile de pământ ce reveneau ţăranilor pentru arendă se fixau în funcţie de numărul de braţe de muncă, de vite şi unelte.
Moşierii care se obligau să cultive pământul în mod raţional se puteau sustrage de la arendă. Decretul lege prevedea exproprierea în întregime a tuturor proprietăţilor aparţinând străinilor şi a persoanelor particulare cu domiciliul în afara graniţelor României. În baza acestui decret lege, domeniul Pâncota aparţinând baronului Schulkowsky intră în posesia statului român.
În plasa Şiria au fost expropriate 26 proprietăţi a căror suprafaţă se ridica la 11169 iugăre din care 6972 au făcut obiectul exproprierii (Arhivele statului Arad, dosar 12/1924 fila 3).
Legiuitorii reformei agrare au stabilit categoriile de ţărani îndreptăţite să primească pământ întocmindu-se aşa-numitele tablouri de împroprietărire. De la început au fost excluşi de la acest drept cei care au produs acte de duşmănie faţă de statul şi naţiunea română, nesupuşii la încorporare, ca şi cei pe care comisia i-a apreciat ca incapabili să lucreze pământul (Arhivele statului Arad, dosar 18/1926 fila 6 şi 10).
Întrucât aceste prevederi erau destul de vag formulate, aplicarea lor a lăsat câmp liber pentru înlăturarea multor săteni de la beneficiul pământului. Legea stabilea posibilitatea creării a trei tipuri de loturi prin împroprietărire:
de înzestrare pentru cei fără pământ. Aceştia, potrivit legii, urmau să primească 7 iugăre de pământ
de completare pentru cei cu suprafeţe mici de pământ, care primeau diferenţa până la realizarea celor 7 iugăre pe cap de familie
special, pentru categorii distincte de cetăţeni, ca de pildă agronomii, unii meseriaşi etc.
Aplicarea acestei legi s-a făcut cu multă dificultate şi s-a extins în timp o perioadă de peste 6 ani. Cei care au fost cuprinşi în tablouri au primit suprafeţe mai mici de pământ, în medie 2,5 iugăre pe cap de familie.
Dacă la Pâncota împroprietărirea s-a făcut în limitele menţionate, cu loturi reduse sub plafoanele superioare înscrise în lege, la Măderat un număr mare de îndreptăţiţi n-au primit pământ deoarece suprafaţa necesară împroprietăririi nu era suficientă (vezi Arhivele statului Arad, fond Consilierat agricol, dosar 18/1926). De împroprietărire au beneficiat, alături de ţăranii români care constituiau majoritatea populaţiei, şi un număr însemnat de localnici aparţinând altor etnii.
Cu toate neajunsurile exproprierii şi a împroprietăririi, rezultatele reformei agrare din 1921 dovedesc incontestabil slăbirea accentuată a puterii economice a moşierilor şi încadrarea mai activă în circuitul agricol a unui număr mare de ţărani împroprietăriţi. La Pâncota, după aplicarea reformei, au sporit numeric proprietăţile mici, s-au întărit cele mijlocii şi au apărut primele elemente ale unei burghezii săteşti cărora le era permisă alcătuirea prin liberă cumpărare a unei întinderi de pământ care în regiunea de şes nu putea depăşi 100 hectare. Ca urmare a sarcinilor pecuniare impuse asupra pământului, a datoriilor contractate, o bună parte dintre ţărani înstrăinează loturile primite prin vânzare.
Acest proces se accentuează în perioada crizei economice, când scăderea preţului pământului loveşte puternic un număr însemnat de ţărani care pentru a-şi achita loturile primite au făcut împrumuturi la bănci.
Produsele agricole erau puţin căutate şi se vindeau la preţuri mici, iar impozitele diverse de la păşunat la coşul de fum, deveniseră împovărătoare.
Agenţii fiscali de la Percepţia Şiria erau neîndurători, făcând grea viaţa localnicilor. Pentru neplata impozitelor, autorităţile organizau adevărate expediţii. Se deplasa o echipă alcătuită din 3-4 slujbaşi împreună cu un jandarm, însoţiţi de o căruţă, şi achiziţionau de la neplatnici de la hainele de aşternut până la animale. Dacă după un timp nu se achitau datoriile, bunurile rechiziţionate se vindeau la licitaţie.
Dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste la sate este confirmată şi de extinderea arendei de tip capitalist, întâlnită mai ales la proprietăţile particulare.
Reforma agrară a adus după sine şi unele schimbări în sistemul de cultură al pământului. Deşi persista sistemul monoculturii, se trece treptat la agricultura de tip asolament. Structura culturilor este dominată de cerealele de bază, urmată de plantele tehnice, legume şi viţa de vie.
După aproape 2 decenii de reformă, ţăranul al cărui lot primit la împroprietărire s-a tot micşorat ridică din nou problema pământului, o nouă lege agrară fiind tot mai apelată.
Extinderea suprafeţelor cultivate şi schimbările survenite în structura culturilor au stimulat posibilităţile de schimb. Cum Pâncota era cunoscută ca târg, piaţa ce se organiza aici cunoaşte o dezvoltare deosebită. Ca urmare, o bună parte dintre urmaşii iobagilor renunţă la munca pământului şi îşi dedică activiatea practicării unor meserii (dogar, tâmplar, cojocar, cizmar, etc.) închegându-se un important nucleu de meşteşugari. Dezvoltarea continuă a activităţii acestora, îndeosebi a celor ce prelucrau lemnul din vecinătate, alături de poziţia geografică favorabilă comercializării produselor respective, au stimulat apariţia primelor elemente ale economiei moderne capitaliste, fabrica de mobilă curbată care s-a înfiinţat în prima parte a secolului XX.
În perioada imediat următoare, în afara acestei unităţi economice mai funcţionau o fabrică cu aburi de cărămizi şi ţigle, o mare întreprindere de prelucrare a pieilor şi producerea de talpă, o fabrică de oţet apreciată la vremea respectivă drept cea mai mare din zonă, moara ,,Veronica" şi presa de ulei. În anul 1938, din 27 întreprinderi industriale cu o cifră de afaceri de peste 10 000 000 lei câte existau în judeţul Arad, două funcţionau la Pâncota: moara ,,Veronica" cu un venit anual de 14 milioane lei şi fabrica de mobilă cu 12 370 000 lei.
Norii negrii ai războiului se abat şi asupra meleagurilor noastre.
Începând cu anul 1939 se declanşează acţiunea de racolare a tinerilor şi a bărbaţilor apţi de luptă de etnie germană îndeosebi, pentru înrolarea lor în Wehrmacht sau trupele SS.
În virtutea relaţiilor diplomatice dintre România şi Germania, autorităţile române au permis libera opţiune în această problemă şi nu a împiedicat înrolarea tinerilor şvabi alături de cei români sau de altă etnie în armata română.
Participarea armatei române la acţiunile militare purtate dincolo de graniţele ţării este apreciată de către istorici ca logică, astfel încât nu ne permitem să facem comentarii asupra oportunităţii ei. Marea tragedie începe odată cu declanşarea acţiunilor pe frontul de est. Din Pâncota şi Măderat sunt mobilizaţi pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei un număr însemnat de combatanţi. Pe câmpurile de luptă din nordul Europei şi până în Caucaz, de la Ţiganca şi până la Stalingrad, prin stepa Kalmukă, au căzut eroic la datorie mulţi dintre aceştia.
Din informaţiile primite de la parohiile ortodoxe din Pâncota şi Măderat, ca şi acelea oferite de parohia romano-catolică din Pâncota, rezultă că în perioada 1941-1945 pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial au murit la datorie aproape 60 de eroi din care din Pâncota 44, şi de la Măderat 15. Dăm mai jos lista acestora spre veşnica lor pomenire:
1
Maior Naş Alexandru
13
Soldat Handra Petru
2
Căpitan Gogoaşă Ioan
14
Soldat Pierdutu Gheorghe
3
Locotenent Poliş Gheorghe
15
Soldat Dulcean Petru
4
Plutonier Mitrău Gheorghe
16
Soldat Covaci Gheorghe
5
Plutonier Chişmorie Ioan
17
Soldat Iercuşan Ioan
6
Sergent Major Costan Ilie
18
Soldat Bandics Mihai
7
Sergent Borlea Ilie
19
Soldat Coman Ioan
8
Sergent Varga Gheorghe
20
Soldat Roşu Ioan
9
Sergent Rusa Gheorghe
21
Soldat Moldovan Ioan
10
Sergent Trif Ioan
22
Soldat Mercuţa Nicolae
11
Sergent Trif Teodor
23
Soldat Drăucean Gheorghe
12
Caporal Curta Ioan
Decedaţi în război ca participanţi la operaţiuni militare alături de armata germană:
1
Aufmuth Andreas
12
Hermann Wendel
2
Baumann Iosef
13
Kaiser Franz
3
Betish Stefan
14
Murany Hans
4
Ditchen Andreas
15
Reinholz Andrei
5
Engelhard Iosef
16
Rencz Iakob
6
Engelhard Iosef
17
Schmidt Georg
7
Frei Iohann
18
Staadt Franz
8
Gregonovits Florian
19
Weiss Iosef
9
Hauptmann Andreas
20
Weiss Martin
10
Heckmann Franz
21
Weiss Mathias
11
Hermann Andreas
De la Măderat au căzut la datorie pe fronturile de est şi vest ale războiului 15 eroi, în memoria cărora în părculeţul de lângă biserica ortodoxă s-a ridicat un monument, pe care s-a consemnat numele şi prenumele lor în ordinea următoare:
1
Ardelean Ioan
9
Marienuţ Gheorghe
2
Berar Petru
10
Mihuţ Gheorghe
3
Buda Petru
11
Mocuţa Traian
4
Buda Petru
12
Moţ Damian
5
Ciurdar Petru
13
Moţ Gheorghe
6
Galdea Gheorghe
14
Moţ Gheorghe
7
Igna Niţu
15
Tătar Ioan
8
Jelecutean Gheorghe
Pe monument mai scrie
,,Glorie eternă eroilor din al Doilea Război Mondial"
,,În veci pomenirea lor'
Imaginea 2. Măderat: Monumentul Eroilor
La Pâncota, în curtea bisericii ortodoxe a fost ridicat un modest monument în memoria locotenentului erou Poliş Gheorghe, născut în anul 1909 în localitatea Cherechi, învăţător de meserie, căsătorit în Pâncota cu localnica Viorica Dămăcuş devenită ulterior Cătuţ. A căzut eroic în ianuarie 1945 în luptele grele din munţii Tatra (din revista ,,Gând Tineresc", numărul 8-9/5 mai 1945). Pe monument scrie
,,Eroule locotenent în rezervă Poliş Gheorghe, dormi în tihnă acolo departe de sătucul tău natal şi fii sigur că noi nu te vom uita."
După 1989, Asociaţia Veteranilor de Război din Pâncota care are în evidenţele sale un număr de 199 membri, în memoria eroilor pâncotani căzuţi pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial, a fixat pe pereţii holului principal ai primăriei două plăci comemorative pe care sunt consemnate numele acestora.
La 13 august 1944 s-a declanşat ofensiva ungaro-germană care avea drept obiectiv zdrobirea trupelor române la vest de munţii Apuseni şi pătrunderea în sudul Transilvaniei în spatele Armatei a IV-a române.
Pe teritoriul judeţului nostru s-au desfăşurat acţiuni militare de mare amploare de către marile unităţi ale Armatei a III-a ungare. Superioară numeric şi tehnico-militar, aceasta a reuşit destul de repede să zdrobească rezistenţa opusă de subunităţile române de grăniceri şi artilerie, şi după ce ocupă Aradul pătrund adânc pe văile Mureşului şi Crişului Alb.
În ziua de 11 septembrie 1944, batalionul I din regimentul 85 infanterie şi compania de comandă sunt aduse la Pâncota de la Chişineu Criş în scopul apărării aliniamentului Curtici-Pâncota-Chişineu Criş-Ineu.
În dimineaţa zilei de 14 septembrie 1944, orele 6.30, după o pregătire de artilerie de o jumătate de oră, regimentul I transport moto însoţit de 15 care de luptă aparţinând de Armata a III-a ungară, atacă batalionul I al regimentului 85 infanterie care avea misiunea să apere Pâncota [5]. Deşi inamicul a avut pierderi grele cauzate de focul apărării, printr-o manevră iscusită pe la nord şi sud reuşeşte să pătrundă în localitate. În această situaţie se ordonă replierea întregului dispozitiv staţionat aici pe linia satelor Măderat-Târnova-Chier-Mocrea. În aceste lupte grele au căzut 2 ofiţeri şi 17 ostaşi.
În noaptea de 18-19 septembrie 1944 au sosit primele unităţi ruseşti dinspre Şiria cu care s-a luat imediat legătura. În urma colaborării ruso-române, după o pregătire de artilerie intensă, se declanşează un nou atac în dimineaţa zilei de 19 septembrie orele 9 pe direcţia Drauţ-Măderat-Galşa-Şiria în urma căruia aceste sate sunt ocupate.
La orele 14 aviaţia inamică alcătuită din 7 avioane germane atacă coloana batalionului I din regimentul 85 cauzându-i mari pierderi materiale şi umane.
În ziua de 20 septembrie acelaşi batalion continuă acţiunea de curăţire a satelor ocupate capturând 97 prizonieri împreună cu armamentul din dotarea lor, 2 camionete şi alte materiale de război.
Cu o dotare modestă şi o instrucţie pe măsură, trupele române sprijinite ulterior de cele ruse, în numai 5 zile, printr-un efort deosebit, opresc invazia ungaro-germană şi apoi o resping intrând în seara zilei de 23 septembrie în dispozitiv defensiv pe malul de est al Crişului Alb, pe liziera de la nord de Chişineu Criş.
La 6 martie 1945 s-a instalat regimul democrat popular. În acelaşi an s-au expropriat 213 proprietăţi aparţinând etnicilor germani din Pâncota. A rezultat în urma acestei acţiuni o suprafaţă de 1798,31 hectare care a făcut obiectul unei noi reforme agrare. Cei lipsiţi de pământ au fost împroprietăriţi cu câte 3,16 ha/familie, iar celor ce posedau loturi foarte mici la acea dată li s-a dat în completare diferenţa până la atingerea suprafeţei prevăzute de noua lege.
După înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice, României i-au fost solicitaţi oameni ca forţă de muncă, vizaţi fiind cetăţenii de etnie germană. Pe baza înregistrărilor făcute în toamna anului 1944 au fost întocmite tabele cu cei care intrau în clasa de vârstă prevăzută pentru deportare: bărbaţi între 17 şi 45 ani; fete şi femei de la 18 până la 30 ani, depăşindu-se de regulă atât limita superioară cât şi cea inferioară. În a doua parte a lunii ianuarie 1945, de la Pâncota au fost deportaţi în U.R.S.S. un număr de 55 persoane de etnie germană.
Din relatările doamnei Titizer Victoria, unul dintre puţinii supravieţuitori ai evenimentului, 37 dintre cei plecaţi, datorită condiţiilor de viaţă deosebit de vitrege cu care s-au confruntat, au decedat în URSS în perioada 1945-1949. Au revenit în ţară dintre cei plecaţi doar 18, din care mai erau în viaţă la data redactării acestor rânduri doar 9 persoane.
În noiembrie 1946 au loc alegeri, atât pentru organele centrale cât şi locale, care se desfăşoară fără incidente atât la Pâncota cât şi la Măderat. După alegeri, evenimentele se desfăşoară conform programului elaborat de noii guvernanţi.
Schimbările survenite în viaţa comunităţii de atunci şi până în zilele noastre sunt prezentate succint în capitolele următoare.
Satul Măderat
În partea de est, la 3 km depărtare de Pâncota se află satul Măderat, care începând din anul 1968, după ultima organizare administrativă a ţării, intră în componenţa noului oraş. Referitor la originea acestei aşezări s-au păstrat puţine informaţii scrise.
Învăţătorul Petru Vancu, în lucrarea sa monografică aminteşte despre un document ceva mai vechi în care se face vorbire despre originea română a mai multor sate din judeţul Arad, între care este menţionat şi Măderatul sub numele de Media-Rata Legiones. Astăzi acest document nu a mai fost găsit.
În Diploma lui Andrei al II-lea, regele Ungariei din 1214, se aminteşte printre alte localităţi şi de Mager, care după toate probabilităţile va fi fost Măderatul de astăzi. Monedele descoperite pe actualul său teritoriu şi depuse la muzeele din Brad, Braşov şi Sibiu dovedesc că satul exista încă din secolul III e.n.
Istoriograful maghiar Marki Sandor, în lucrarea sa monografică [33] menţionează că în vechime Măderatul era alcătuit din două părţi: oraşul cu numele Boros Megyer cu străzi frumoase care se afla în partea de sus a actualei aşezări, şi satul care se afla mai jos, pe locul denumit Sădişe şi care se numea simplu Megyer. Între timp satul a aparţinut de domeniul Şiria, care avea drept stăpân pe regele Ungariei Sigismund. Acesta donează ulterior domeniul cu toate dependinţele sale lui George Brancovics, despot al Serbiei care se stabilise aici fugind din calea turcilor. Ulterior satul intră în posesia lui Ioan Corvin de Huniade şi apoi a urmaşilor săi ajungând ca după moartea ultimului descendent al huniazilor să treacă din nou în stăpânirea regelui.
După căderea Ungariei şi a regiunilor vecine în mâinile turcilor, acest domeniu este donat unor curteni, devenind în anul 1561 proprietatea principelui Andrei Bathory. Alungarea turcilor din teritoriile ocupate oferă nobililor posibilitatea de a-şi redobândi proprietăţile pierdute. Măderatul ca domeniu feudal împreună cu împrejurimile sale a fost donat ducelui Rinaldo de Modenna. Sub Francisc I trece împreună cu domeniul Pâncota în proprietatea baronului Dietrich, care la rândul său îl lasă moştenire prinţului Schulkowsky.
Începând cu anul 1848, Măderatul a rămas domeniu feudal liber, reducându-şi suprafaţa la 47 iugăre.
În privinţa vetrei locuite menţionăm că până în 1836 satul ocupa un teritoriu mult mai întins, având casele răzleţe, fără o reţea stradală bine definită. După acest an satul este adus la rând, adică sistematizat aşa cum arată şi în prezent. Vatra satului se restrânge, străzile sunt bine delimitate în cadrul intravilanului, clădirile mai apropiate, satul încadrându-se din acest punct de vedere în categoria aşezărilor adunate.
Din totalul de 7468 locuitori cât avea localitatea Pâncota la ultimul recensământ, în Măderat trăiesc 1447 locuitori din care 95% sunt români. Satul este bine cunoscut în ţară pentru viile şi vinurile bune ce se obţin aici. Dealurile ce-l înconjoară, bine cultivate, încărcate toamna de poamă şi rod, dau cadrului natural un pitoresc aparte.
Măderatul este satul unde a văzut lumina zilei soţia mea, locul unde şi-a petrecut frumoşi ani ai copilăriei fiul meu, şi tot aici sub glie odihnesc bunii noştrii părinţi.
Acest sat a dat umanităţii o serie de personalităţi care i-au făcut renumele, despre care localnicii vorbesc cu admiraţie şi mândrie.
În lumea muzicii culte s-au evidenţiat Maximilian Filip, stabilit in SUA, solist o perioadă bună de timp la celebra operă ,,Metropolitan" din New York, basul Viorel Ban de la Opera Naţională din Bucureşti, soprana Florica Tătar Mavrodin de la Opera de Stat din Timişoara, şi purtătoarea melosului popular de pe aceste meleaguri Lili Creangă. În domeniul ocrotirii sănătăţii s-au distins printr-o activitate prestigioasă medicii Pescariu şi Sigărtău, iar în lumea tehnicii profesorul ing. dr. Frăţilă şi inginerul Pribac.
